De ce copilul meu nu vrea sa vorbeasca?

Întârzierile de vorbire și problemele de limbaj sunt atât de frecvente, încât se poate afirma că nu este copil care să nu fi avut de depășit o dificultate din această categorie în mica copilărie.

Până la un punct, dificultățile de limbaj – inclusiv întârzierile de vorbire sunt absolut normale, iar marea majoritate a copiilor le depășesc singuri sau cu ajutor, până la vârsta de doi ani jumătate- trei ani.

Niciun copil nu seamănă cu altul

Aceste întârzieri de limbaj nu sunt semnul unor afecțiuni și nu sunt un motiv de îngrijorare reală, dar verdictul trebuie să vine doar din partea specialiștilor, în urma unor evaluări de ansamblu și a unor analize specifice. Părințiilor îngrijorați de faptul că cel mic este foarte tăcut când colegii lui sunt deja vorbăreți, le spunem două lucruri. Primul este acela că niciun copil nu seamănă cu altul, iar ritmul de dezvoltare este specific pentru fiecare în parte. Al doilea lucru important este că se poate vorbi despre întârzierile de vorbire numai în cadrul unui concept mai larg, care asociază dificultăților de a vorbi, dificultăți de înțelegere, de scriere, de citire, de mimică și interacțiune socială.

Cele mai frecvențe probleme de limbaj ale copiilor sunt cele din categoria tulburărilor de pronunție.

Dacă vocalele vor fi ușor pronunțate, consoanele, oricare dintre ele, pot ridica probleme copiilor. Uneori, cei mici au dificultăți cu o singură consoană, alteori cu mai multe. Insistența părinților de a vorbi corect, stimularea excesivă și presiunea pusă pe copil, mai ales dacă acesta este mic (doi-patru ani) poate să fie una din cauzele pentru care copilul va avea întârzierile de vorbire.

Este esențial ca un părinte să nu-și forțeze deloc copilul în a atinge pragurile de evoluție standard pentru vârsta lui, pentru că efectul poate să fie exact opus. Dar dacă există sentimentul că ceva nu este în bună regulă și pot exista probleme de dezvoltare și întârzieri în dezvoltarea limbajului, opinia și sfatul medicului sunt necesare. În plus, este bine ca înainte de a duce un copil la logoped, pentru corectarea unor probleme de limbaj sau pentru stimularea limbajului, acesta să fie văzut, analizat și, eventual, investigat de un medic pentru a se elimina orice cauză de natură psihică și somatică care ar putea avea ca efect întârzierile de vorbire.

La fel de bine de știut este faptul că sunt multe afecțiuni de la anomali de structură anatomică, până la autism sau alte afecțiuni de natură psiho-somatică pot avea în tabloul lor simptomatic dificultățile de limbaj sau întârzierea limbajului.

Medicul poate stabili eventualele cauze ale retardului verbal.

În funcție de vârsta copilului, întârzierile de limbaj sau absența tentativelor de lalație (gângurelile copilului de sub un an) sunt un semn care trebuie să te trimită cu cel mic la un control. Medicul va evalua capacitatea auditivă a copilului, nivelul de dezvoltare psihică și cognitivă și poate identifica sau nu o cauză organică sau psihică care să explice întârzierea dezvoltării limbajului. Medicul poate stabili eventualele cauze ale retardului verbal. Definitoriu este că un copil cu retard de limbaj, pâna la vârsta de trei ani, folosește un număr redus de cuvinte, le pronunță greșit, nu formează propoziții simple, însă are auzul bun și organele fono-articulatorii normal dezvoltate.

Retardul de limbaj  (întârzierea limbajului) poate fi cauzat de: factori neurogeni (din perioada natală și postnatală), boli cronice îndelungate, boli infecțioase, factori psihogeni – un mediu asocial care nu stimulează vorbirea sau exact opusul, supra­solicitare verbală, mediu bilingv, atitudini brutale, șocuri emoționale sau factori genetici numiți generic “inabilitate verbală”, cu transmitere ereditară pe linie paternă, mai frecventă la băieți).

Retardul verbal se caracterizează printr-o întârziere în dezvoltarea motricității generale (o atitudine statică a capului, a trunchiului și mersul) o motilitate redusă a mâinii (nativă sau prin nestimulare). Deseori, evoluția aparatului fonoarticulator se oprește la lalație, exprimarea de vocalele, cu dificultate severă la consoane, silabele reducându-se la cele de la sfârșitul cuvântului, copilul neputând emite cuvinte întregi inteligibil. Apariția cuvintelor are loc târziu, după doi ani și jumătate, vocabularul este redus, acumularea de cuvinte noi redusă sau absentă. Copilul nu formează propoziții, nu cunoaște semnificația multiplă a cuvintelor și are deficit al motricității fine (buze, limbă, degete). Descrierea reprezintă extrema cea mai severă a retardului verbal și este diagnosticat ca atare de medic.

Întârzierile de vorbire, cum se poate corecta problema?

Diagnosticarea precoce este primul pas care poate contribui la recuperare. Retardul verbal nu înseamnă retard intelectual, dar îl induce prin incapacitatea copilului de a se integra în colectivitatea de copii de aceeași vârstă cu el, iar recuperarea depinde de cauzele care au provocat situația și implică o terapie combinată motorie, psihologică și logopedică. Strategia terapeutică este individualizată și trebuie monitorizată pentru a fi în acord cu nevoile reale ale copilului. Colaborarea deschisă între terapeuți și părinți este obligatorie și necesară.

.

Părinții trebuie să știe că a pune presiune pe un copil are efect exact contrar celui urmărit. Copiii nu trebuie forțați, dar trebuie corectați! Stimularea motricității și dexterității mâinii este esențială pentru stimularea vorbirii, zonele corticale care controlează degetele și limba fiind parțial suprapuse. Una din modalitățile prin care logopedul stimulează și corectează vorbirea este creșterea dexterității îndemnând copilul să realizeze activități de finețe cu mânile.

Cea mai bună recuperare se realizează până la vârsta de patru ani când o parte importantă din abilităţile de comunicare se fixează. Peste această vârstă, recupererea problemelor importante de limbaj este mult mai dificilă.

Sfaturi utile pt parinti:

Mai mult, părinții trebuie să-l încurajeze să privească şi să asculte cu atenţie în timp ce ei vorbesc. Este util să nu-l lași să vorbească dacă nu se înţelege ce spune, ajutându-l cu întrebări simple care să aducă răspunsuri simplificate. Repetă în forma corectă, dar nu-l pune se repete pe el și nici nu-l forța. Nu-l certa dacă greșește și nu-l lăuda când vorbește bine, dar spune-i că a vorbit corect când reușește. Foloseşte – când îi vorbești, propoziţii scurte, simple, nu-l copleşi cu explicații și fraze lungi, exprimă-te cu gestică și mimica adecvată. Folosește poezii, vorbește rar și nu folosi diminutive și arată-i că eşti interesat de ceea ce îţi spune şi păstrează contactul vizual cu el în timp ce vorbiți. Contactul vizual stimulează dialogul.

Psiholog, psihoterapeut, logoped Simona Hint tel:0740054037.Oradea

HIPOACUZIA

Hipoacuzia reprezinta incapacitatea partială sau totală de a auzi.

O persoană “hipoacuzica” are pierdere de auz. Dar în spatele acestei pierderi de auz exprimat în decibeli se află o serie întreagă de probleme: alegerea limbii, modul de comunicare, auto-perceptia si identitatea.

Pierderea auzului si surditatea sunt legate de volumul de sunet pe care o persoană il poate percepe, si, de asemenea, pe teren (sau frecventa) de sunet.

Unii oameni au anumite dificultăti de auz, cum ar fi dificultati in perceperea sunetelor înalte sau grave, care se pot traduce într-o dificultate de a auzi voci ascutite sau terne si au implicatii pentru predarea si învătare situatiilor. Acest lucru nu este ceva ce poate fi corectat sau restaurat cu ajutorul unui aparat auditiv. Protezele auditive pot creste volumul de sunet, dar nu pot compensa pierderea de frecventă.

Exista mai multe cauze ale hipoacuziei. Unii oameni se nasc surzi din cauza unei afectiuni ereditara, sau au avut probleme congenitale, cum ar fi cele asociate cu rubeola. Altii pot devenii surzi ca urmare a prejudiciului, boli sau expunerea la zgomot excesiv.

Pierderea partiala sau totală a auzului, corelată cu momentul vietii în care s-a dezvoltat, are adesea un impact asupra stilului de comunicare a unei persoane. Persoanele afectate folosesc o varietate de metode de comunicare, inclusiv limbajul semnelor, şi de multe ori, mai multe forme simultan.

Experientele unui copil hipoacuzic depind foarte mult de gravitatea afecţiunii, de preferintele lor în comunicare, de experienta lor anterioară si de relatia lor cu mediul şi cu societatea. Chiar si într-o şcoală care se străduieşte să ofere un mediu prietenos si de a răspunde la nevoile elevilor săi hipoacuzici, există încă posibilitatea să existe probleme legate de comunicare.

Este important să ne amintim că elevii hipoacuzicii sunt întotdeauna cea mai bună sursă de informare în acest domeniu, si de a asculta în mod corespunzător la observatiile si preocupările lor. Multi copii hipoacuzicii au experiente pozitive de studiu în învătământul superior si incluziunea socială.

Cu toate acestea, într-un mediu in care se tine cont mai putin sau deloc de astfel de afecţiuni, o persoană hipoacuzica se poate simti izolată, confuză si frustrată. Se poate ca informaţiile transmise de un hipoacuzic să fie gresit întelese sau pierdute – acest lucru este valabil pentru sunete atât verbale cat si non-verbale. Încercarea de a percepe sunetele sau cititul pe buze pot constitui o provocare si pot deveni obositoare la un moment dat.

Logoped Simona Hint tel 0740054037

Tulburarile de vorbire la copil – Dislalia

  Dislalia este tulburarea de pronuntie ( de articulare ) provocata de afectiuni organice sau functionale ale organelor periferice ale vorbirii si care consta in imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete ( combinatii de sunete ).

La copilul antepreşcolar, este de natură fiziologică, ca urmare a nedezvoltării suficiente a aparatului fonoarticulator şi a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii. Sunetele nu sunt toate la fel de afectate. Cele mai frecvent afecate sunt cele care apar mai târziu în vorbirea copiilor: vibranta r, africantele c,g,t şi siflantele s, z, şuerătoarele s, j, consoanele b, d, t, m, n, dintre vocale a, e, u.

Frecvenţa dislaliei: Datele din literatura de specialitate cu privire la frecvenţa dislaliilor diferă de la autor la autor, nu numai de specificul limbii, dar şi în funcţie de exigenţa celui care diagnostichează. Astfel, Sheridan este de părere că la vârsta de 5 ani dislaliile sunt în proporţie de 26% la fete şi 34% la băieţi, iar la opt ani 15% la fete şi 16% la băieţi.

Cauze specifice:

• imitarea unor persoane cu o pronunţie deficitară.
• metode nefavorabile de educaţie, care nu duc la stimularea vorbirii.
• încurajarea copilului preşcolar pentru pronunţia peltică pentru amuzament.
• implantarea defectuoasă a dinţilor.
• diferite anomalii ale aparatului bucal.
• deficienţe cerebrale.
• insuficienţa dezvoltării psihice.
• hipoacuzie.
• slaba dezvoltare a auzului fonematic.
• progenia şi pragmatismul.

CLASIFICAREA DISLALIILOR

Din punct de vedere simptomatologic:

• dislalie simplă (monomorfă) – tulburările se manifestă sub o formă uşoară, la nivelul unor sunete izolate sau la familia unor sunete (siflante, şuerătoare) şi la acele sunete care se pronunţă mai târziu în ontogeneză, presupunând o coordonare fină a aparatului fonoarticulator.
• dislalie polimorfă – când tulburările se extind asupra majorităţii sunetelor. Vorbirea devine mai greu accesibilă pentru interlocutor, iar în exprimarea gândurilor dislalicului întâmpină dificultăţi. În formele mai grave, se extind asupra înţelegerii vorbirii.
• dislalie fenerală (totală) când tulburările se extind asupra majorităţii sunetelor. Sunt afectate toate sunetele.

După criteriul etiologic

• dislalie mecanică (disglosie) – malformaţii ale organelor periferice ale vorbirii.
• dislalie functionala motorie – apare în urma dificultăţilor motorii ale organelor fonoarticulatoare. La copiii neîndemânatici, cu întârzieri în dezvoltarea motorie.
• dislalie functionala senzorială – pe baza unor deficienţe la nivelul mecanismelor senzitive (auzul fonematic sau insuficienţe ale analizei şi sintezei).

După criteriul timpului de apariţie:

• dislalie congenitală.
• dislalie dobândită.

După raportul dominanţei dislaliei în raport cu alte tulburări

• dislalie primară.
• dislalie secundară.

Din punct de vedere al fonemului afectat, primesc denumirea din limba greacă a fonemului afectat + sufixul ism în cazul omisiunilor, în cazul înlocuirilor se adaugă şi prefixul para:

• b – betacism – parabetacism.
• c – capacism –paracapacism.
• d – deltacism – paradeltacism.
• g – gamacism – paragamacism.
• n – nutacism – paranutacism.
• m – mutacism – paramultacism.
• s – sigmatism – parasigmatism .
• h – hamacism – parahamacism.
• t – tetacism – paratetacism.

Cele mai frecvente dislalii sunt sigmatismul şi parasigmatismul – pentru grupa şuierătoarelor şi siflantelor. Pentru evaluari logopedice ne puteti contacta. Psiholog-logoped Simona Hint  tel : 0740054037 Oradea

Balbismul – logonevroza

Terapia cognitiv-comportamentala    asociata cu tehnici logopedice poate duce la ameliorarea semnificativa a balbismului. Este esentiala munca in echipa din care sa faca parte psihologul sau psihiatrul psihoterapeut, logopedul, familia si scoala.

Tipuri de balbaiala:

• Balbaiala clonica sau primara. Simptomele apar in mod inconstient si nu impun un efort deosebit – contractiile musculare sunt de scurta durata. Se caracterizeaza prin repetarea sau prelungirea exploziva, involuntara, a unor sunete sau silabe, de obicei la inceputul cuvantului sau frazei.

• Balbaiala tonica sau secundara. Simptomele sunt produse de spasme sau incordari bruste la nivelul aparatului fonoarticulator. Pacientul devine constient de tulburarea de care sufera si incearca sa se controleze, insa aceste incordari musculare nu fac decat sa produca un blocaj. Dupa incetarea spasmului sunetele blocate erup cu explozie.

• Balbaiala mixta. Acest tip imbina caracteristicile primelor doua tipuri si, in functie de predominanta unei forme, poate fi clono-tonica sau tono-clonica. In general, la inceput apare tipul clonic, iar in momentul in care balbaiala este constientizata, tulburarea devine tonica.

• Balbismul neurogen. Acest tip de tulburare apare datorita unei deficiente in zona vorbirii din creier – disfunctia semnalelor nervoase spre nervi si musculatura utilizata in vorbire. Aceste situatii apar in urma unui accident vascular sau a unui traumatism cerebral. Simptomele balbaielii neurogene sunt repetarea unor sunete sau a unor parti de cuvinte. Tratamentul balbaielii Tratamentul de corectare a balbaielii trebuie sa aiba loc dupa maturizarea sistemului nervos central, aparatului fonoarticulator, auzului si constiintei fonematice, precum siin urmatoarele conditii: daca balbaiala este frecventa, este insotita de tensiune faciala si afecteaza interactiunea sociala, creeaza probleme emotionale, continua dupa varsta de 5 ani, sau devine evidenta la scoala, cand copilul incepe sa citeasca in clasa, cu voce tare. Medicamentele nu sunt utilizate pentru tratarea balbaielii.

In terapie logopeda se folosesc mai multe tehnici :

– controlarea respiratiei, vorbire mai rara, progres gradual de la cuvinte unisilabice la cele plurisilabice si fraze – care ii invata pe pacienti sa minimalizeze balbaiala in timpul vorbirii. Cu toate acestea, nu s-a ajuns la un consens in privinta rezultatelor terapiei – daca unii afirma ca balbaiala nu poate fi tratata, sunt altii care declara ca obiectivul tratamentului trebuie sa fie ameliorarea simptomelor, satisfactia si increderea in sine a pacientului. Tehnicile prin care sunt tratate simptomele balbaielii sunt adesea insotite de terapii care ii ajuta pe pacienti sa reduca starea de anxietate ce insoteste vorbirea. Daca balbaiala este izolata, se incearca pentru inceput educarea parintilor in privinta atitudinii si monitorizarea evolutiei copilului, in 2 – 4 sedinte la logoped. Daca rezultatele nu sunt pozitive, sau daca balbaiala este asociata cu alte probleme lingvistice sau tulburari psihosociale, se intensifica tratamentul si se prelungeste durata acestuia, in functie de severitatea balbaielii. In cazul copiilor mici terapia logopeda capata un caracter ludic accentuat – exercitiile sunt inlocuite de jocuri, pentru a crea un mediu lipsit de stres.

-Dispozitive electronice. Aceste dispozitive pot fi utilizate pentru a controla fluenta discursului verbal, prin feedback. Aparatul este introdus in urechea balbaitului si, in functie de tipul acestuia, are mai multe efecte: reda vocea purtatorului ca un ecou, pentru ca acesta sa aiba impresia ca vorbeste la unison cu alte persoane; distorsioneaza discursul atunci cand purtatorul vorbeste prea repede, obligandu-l astfel sa nu se grabeasca; blocheaza sunetul vocii, astfel incat vorbitorul nu se poata auzi. Unii balbaiti raspund bine la acest tratament, insa dispozitivele electronice nu inlocuiesc abordarile multiple din cadrul terapiei logopede.

Logoped Simona Hint 0740054037